Criza continuă a sistemului sanitar

Sistemul nostru sanitar intră în atenția publică la fiecare mare încercare la care este supus. În 2015, Colectiv a marcat momentul în care am descoperit că spitalele noastre nu pot trata, în condiții de siguranță, marii arși. Vocile care au atenționat asupra lipsei resurselor au fost ignorate, iar la televizor, miniștri și doctori stăpâni pe feude ne spuneau “Avem de toate!”. Din păcate, nu aveam.

2020 aduce o provocare globală. Sisteme medicale din state mai dezvoltate decât România se află în pragul colapsului. Italia, Spania, Statele Unite ale Americii, sistemele medicale din toate aceste state înfruntă provocări pe care doar puțini și le-au imaginat.

La momentul scrierii acestui text, sistemul medical din România nu este (încă) suprasolicitat, însă întrebarea de pe buzele tuturor este: ce se va întâmpla dacă numărul de cazuri va fi ca în Italia? Cum vor mai funcționa spitalele?

Adevărul este că nu știm, sau mai degrabă nu vrem să ne imaginăm. Încă există o febră a guvernanților prin care ni se spune câte echipamente vor achiziționa, câte și mai câte vor face, sau cum urmează să producem vreun echipament esențial. Între timp, o serie de spitale au echipamentele asigurate doar în urma unor donații private. 

Avem echipamente, nu le folosim

Recent, a fost relevat faptul că statul nu știe câte aparate Real Time PCR deține. Aceste aparate sunt esențiale în depistarea pacienților afectați de Coronavirus. În urma unor anchete jurnalistice, s-a descoperit că 82 astfel de aparate se aflau în gestiune unor institute și universități, însă autoritățile nu știau de ele. Integrarea lor în testarea zilnică pare în continuare greoaie, chiar dacă în România încă se testează foarte puțin.

O astfel de situație ne arată încă odată că, uneori nu avem echipamentele necesare, însă altă dată, lipsa de organizare, managementul defectuos și dezinteresul ne face să nu folosim ce avem.

Ce facem cu spitalele mici și mijlocii?

Pandemia de SARS-CoV 2 a adus în prim planul discuției o serie de spitale mici și mijlocii, desemnate printr-un ordin de ministru spre a fi așa numitele spitale de suport pentru pacienții infectați. 

Ultimele zile au văzut un val de demisii ale unor cadre medicale din aceste spitale. Multe persoane i-au criticat, alții au arătat mai multă înțelegere.

Totuși, pe un singur ton, majoritatea cadrelor medicale au spus: Nu avem echipamente! Comparați cu militarii aflați în război, mulți medici ar urma să fie trimiși în luptă cu mâinile goale (la propriu) în fața unui inamic invizibil și necruțător.

Vreau totuși să discutăm despre România spitalelor mici și mijlocii.

Mai mult de jumătate dintre cetățenii României sunt deserviți de spitale mici și mijlocii, în general aflate sub conducerea Consiliilor Locale. Este vorba, în marea lor majoritate, de spitale municipale sau orășenești, oferind o gamă mică de servicii medicale.

Pandemia de Coronavirus a expus starea jalnică a acestor spitale, care au funcționat și funcționează de pe zi pe alta. Finanțare proastă, echipamente puține, resursă umană nemotivată, toate contribuie în mod egal la o rețetă care nu poate ieși decât prost.

Pandemia va trece, dar spitalele rămân. Ce facem în continuare?

Ca și mine, Nelu Tătaru este un vasluian. Actualul Ministru al Sănătății își desfășoară activitatea medicală la un spital relativ mic – Spitalul Municipal din Huși, un spital pe care l-a condus. Astfel, mai mult ca sigur, cunoaște lipsurile și limitările acestora ale acestor unități medicale. 

La câteva zeci de kilometri, la Negrești, clădirea în care era un spital în care s-au investit câteva milioane de euro a ajuns o ruină. Bani pierduți, pacienți fără opțiuni medicale apropiate, nici un vinovat – evident. Spitalul din Bârlad, desemnat ca spital de suport pentru pacienții cu Covid-19 nu se află într-o stare cu mult mai bună, confruntându-se cu aceleași probleme ca restul spitalelor mici și mijlocii.

În activitatea obișnuită, de zi cu zi, din aceste spitale, pacienții trebuie transferați, de  cele mai multe ori, către unități medicale cu mai multe resurse, dacă afecțiunea lor are un nivel de dificultate ridicat. De ce? Nu există echipamente sau, în câteva cazuri absurde, echipamentele stau nefolosite în lipsa specialiștilor.

Ce rămâne după pandemie?

România spitalelor mici și mijlocii este realitatea care va rămâne după pandemie și cu care va trebui să ne confruntăm. Mai mult de jumătate din populația României se află în apropierea unui astfel de spital. În condițiile în care, câteva minute pot însemna o șansă la viață, deținerea unor echipamente corespunzătoare în aceste spitale oferă o șansă la viață unor bolnavi care probabil nu ar mai putea rezista unui drum relativ lung către un spital mai mare.

România spitalelor mici și mijlocii reprezintă motivul pentru care întreaga noastră filosofie de a gestiona spitalele trebuie să se schimbe și trebuie să devină o prioritate în momentul în care societatea poate reveni în siguranță la normal.

Nu în fiecare zi, cetățenii din România se confruntă cu o pandemie, dar în fiecare zi, mii de români au nevoie de tratamente pentru alte tipuri de boli sau accidente. Pandemia de Coronavirus a lăsat și va lăsa în urmă tragedii umane pe care unii doar ni le putem imagina, însă mai mult decât atât, ne-a arătat necesitatea de a scoate din ruină, uneori la propriu, spitalele, și să asigurăm și în practică dreptul la sănătate pentru mai bine de jumătate dintre români, nu doar în teorie.

Cea mai mare greșeală pe care o putem face este să nu învățăm lecțiile după un astfel de eveniment, iar lecția majoră este că nu mai putem ignora România spitalelor mici și mijlocii.